Oameni sau "The story of my life"

tei, oricat de apropiat ar fi cineva, din momentul in care ajunge sa iti faca rau (din orice punct de vedere) trebuie sa gasesti taria sa spui stop si sa il lasi in urma. la cum e viata, crede-ma ca nu e loc de pene de carnaval si repetarea "placii" de n-spe mii de ori. nu-ti bate joc de viata sacrificandu-te pe tine de fiecare data pentru nimic

Oameni si relatii
Am mai scris despre asta si m-am recitit gasindu-ma in aceeasi pozitie ca acum mult timp. Am tot ridicat privirea si urechea la relatiile celor din jur, ale mele fiind extrem de limitate si uneori ma trezesc, lasand la o parte paharul dulce de langa mine, cu un gust amar si o atitudine putin vadita, dar puternic interioara de, probabil, dezgust. Ca sa o spun cu toata delicateatea feminina de care sunt in stare in clipele de fata.
Stiti, relatiile acelea cand esti "fratele" meu atata vreme cat ma pupi in fund si-mi dai like-uri la poze si comentarii de lauda cand pozez cu aer de barosan printre hartii care-mi cumpara faima, ba te cumpara si pe tine ca prieten al meu. Suntem friends pe internet si-n lumea reala atata timp cat ai vorbe bune la adresa mea si mai ales fericire de impartit.

Aici am vrut sa ajung! in suferinta si in deznadejde omul e intotdeauna singur sau cel mai aproape de singuratate. Ai prieteni si relatii atata vreme cat esti roz, atata vreme cat poti discuta degajat de vreme, de slipi, de cumparaturi si de cat de frumos infloreste primavara. La probleme se curata camera ca si cand ai imprastia Flit pentru gandaci si tot atat de repede se curata precum fug insectele cand afla vestea: Frate, miroase a moarte! Gandacii se elibereaza rapid si revin tot atat de rapid cand o sa dai un Party de ziua ta sau simplu si fara motiv bautura gratuita.

Apoi dispar majoritatea celor din familie, astia dispar pana-ti revi. Sau sunt specimenele care or sa ramana langa tine pe tot parcursul problemelor tale, dar nu pentru a te ajuta, a te mangaia, a te incurja, ci pentru a-ti da indicatii, a te presa si a te aduce pe calea lor "cea buna". Mai raman uneori si pentru ca apoi cand tu o tai obosit catre patul tau cu gandul ca ce suport ai, ei sa poata sa se bucure de nefericirea ta. Ca aripile tale taiate sunt vazure ca resursa de pene pentru ei.
Mai sunt si inutilii, de care vorbeam mai sus ca mai bine te descotorosesti tu de ei ca sa nu te mai obosesti vorbindu-le de culori.

Si in final sunt aceia care raman. Da, probabil ramane o persoana, poate doua, particica din sufletul tau. Persoanele acelea care sunt acolo, desi ti-ai dori sa le protejezi, persoanele carora le-ai da liber o perioada, dar care te simt si de la mare distanta. Sunt acolo si pe de-o parte iti face bine, dar in suferinta omul e tot singur. Nu se imparte! Nu se usureaza! Nu vei putea spne niciodata: ia si tu jumatate de gand, da-mi mie cealalta jumatate si om urca dealul sau trage tu ca imping eu...

Rar oameni si rar relatii. Numar unu, numar una.
 

Nu stiu daca as fi exact compania dorita sau daca m-as ridica la masura asteptarilor. In general, din timiditate, sunt perceputa ca o persoana posaca.

Tei, vad ca tanjesti dupa o/un prieten/a bun/a si stii exact cum ai vrea sa fie acea persoana. Dar tu esti o prietena buna pentru cei din jur? Te intreb pentru ca si eu aveam si inca mai am tendinta sa ii critic pe prietenii mei. Dar mi-am dat seama ca nici eu nu sunt prea grozava la capitolul asta si am realizat ca cea mai buna prietena a mea sunt EU. Oamenii din jur mereu te vor dezamagi, foarte rar cred ca poti  gasi un suflet pereche. De fapt, e mai degraba un ideal. Trebuie sa luam oamenii din jur asa cum sunt, sa-i suportam pentru ca si ei ne suporta pe noi. Bineinteles in limite normale, aici vorbesc de micile diferente, de opiniile diferite, etc.

Ultima oara a fost editat de Toriana (2012-04-26 15:38:35)

Oamenii sfarsiti

Iata inca o scrisoare deschisa dintre patru pereti inchisi la culoare. Nu foarte multi au ocazia sa traiasca un "prea tarziu" prea devreme sau nu foarte multi au ocazia de a se crampona de imposibilitati in adevaratul sens al cuvantului, atunci cand te lupti cu tine zadarnic. Pentru ca nu stiu pe cineva, om mediocru, sa invinga ireparabilul. Stii tu, straine? cand viata iti aseaza un pumn in nas si printre stele ori sange te forteza sa ramai stabil, sa ramai prezent, sa fii martorul durerii tale, sa asisti parca indepartat, dar totusi dureros de conectat, te forteaza sa vezi ca nu-s iesiri, dar nici intoarceri, ca nu-s cai de mijloc si nici culori intre nuantele de negru de la doua capete diferite. Se intrevede doar posibilitatea unei absurde acceptari sau a unei obisnuinte pentru cei puternici. Dar cat de puternic trebuie sa fii pentru a ramane martorul propriei tale decadente? Un om sfarsit e cel lucid, cel constient in tot procesul asta, cel care probabil nu reuseste sa-si vada mai mult decat mecanica viata de dupa irevocabil.

Optimistii sau cei din spatele ochelarilor roz(doua categorii subtil distincte) ti-ar spune ca "ireparabilul" e acceptabil. Dar un optimist, ca in postul anterior, nu va trai niciodata sentimentele ce-l incearca pe un om sfarsit. Optimistul va avea intotdeuna un aliat, speranta, un aliat ce-l va scoate mereu la liman chiar de visul nu se va materializa vreodata. El traieste in caldura amicitiei asteia si nu va cunoaste niciodata goliciunea, singuratatea nerealizabilului.

Revenind la ceilalti. Dar cand intreaga poveste nespusa depindea de un lucru ce nu mai e in controlul tau, a carui solutionare iti e straina si imposibila, ce faci? ...cunostinta cu "prea tarziu", cu disperarea neacceptari unui lucru pe care nu l-ai decis, cu sufocarea si atacul de panica din suportarea consecintelor unor fapte ce nu-ti apartin, faci in sfarsit cunostinta cu inutilitatea si absurdul. In momentul acela esti intampinat cu un "bun venit" manjit de ironie, in randul oamenilor terminati.

Ps:...din vazute netraite.

Ultima oara a fost editat de Tei (2012-04-28 14:56:29)

Oamenii netrairilor.

Oamenii netrairilor sunt aceia a caror viata se deruleaza mecanic sau a caror viata e traita de altii, ei fiind un gen de unealta pentru satisfacerea esecurilor unor parinti. Legatura aceea dintre un om al netrairilor si un pui cu acelasi destin. Ratarea unor vise ce devin subit realizabile prin licarul de viata cu destin netrasat.

Oamenii de care precizam la inceputul postului sunt multi. Nu stiu cati dintre noi traiesc viata pe care si-au ales-o, cati dintre noi suntem singurii responsabili pentru ceea ce am devenit. Ei sunt acei amarati care se nasc deja inutil,  care nu au sansa liberului arbitru, oricat de precizata ar fi ea in cartea cartilor; aceia al caror drum e trasat inca din vremea cand se aflau in pantec. Sunt oamenii pecetluiti cu o anumita conditie sociala, pe care nu vor avea niciodata puterea de a o depasi, nici puterea si nici resursele. Aceia, caii de la trasura imbogatirii celor puternici si sleirea, jefuirea saracilor. Ei duc aceeasi viata generatie dupa generatie. Copii ce transpira sudoarea bunicilor, ce vorbesc aceeasi limba a neajunsurilor strabunicilor. Ma refer la soarta multimii, nu a unei flori a carei culoare stridenta oricat se va stradui nu va inflori o primavara deplina.

Mai sunt si aceia care nu vor trai niciodata cu adevarat din cauza unor norme auto impuse sau/ si impuse de o societate ipocrita. Sunt aceia care traiesc, dar traiesc atat de cuminte si dupa cu cod prestabilit incat se vor simti cel mai adesea instrainati de propria viata. Iar daca nu se vor simti asa vor gusta din plin pelinul si disperarea regretului. Cand iti duci viata cu ochii pe o alta persoana, actionand in asa fel incat tot ceea ce faci o faci gandindu-te cum va reactiona privitorul in fata alegerilor tale. Vei trai atat de impersonal ca te vei destepta intr-o dimineata si privind in fata oglinzii sau in fata reflexie tale launtrice vei descoperi un strain de care te vei speria, dar in prezenta sau in pielea caruia vei continua sa traiesti. Vei fi un strain prea obosit sa schimbi o viata intreaga, un tot de trasaturi si vei continua, ingnorand oglinda, sa-ti duci viata, o viata a netrairilor.

Omul neintegrarilor

sau acela care nu reuseste oricat de mult s-ar stradui sa "fit in". Imi amintesc inca din copilarie ca m-am straduit sa ma potrivesc, sa-mi gasesc un cerc in care sa ma pot juca asa cum si cu ce imi place mie sa o fac, dar mereu m-am descurcat mai bine de una singura sau cu ajutorul unui bunic interesat de lucruri captivante ca dinozauri uriasi, de 10 ori mai mari ca mine, din zapada- la care lucram cot la cot zile intregi sau exercitii de gimnastica pentru care trebuia sa te antrenezi ca sa-ti reuseasca, expeditii, pictura, observarea cu ochii deschisi a naturii si a vietatilor. Ma acaparau toate astea, in schimb nu ma simteam confortabil printre amicii mei, pe care prea putin reuseam sa-i pricep. Nu voi uita niciodata ce impresie macabra mi-a facut una din fetele vremii aceleia. Aveam o varsta, sa spun 7 sau 8 ani si o atractie deosebita pentru "salbaticie". Eram zilnic pe ale dealuri unde cei mari au construit un leagan pe vale si ma topeam dupa "inaltare". Asa se face ca odata am cazut de la cea mai mare inaltime pe care o puteai atinge cu leaganul. Am avut timp sa pricep ca sunt in aer si ca ma indrept rapid catre durere. Si a durut. Aveam multe sparte, sange pe toata fata, maini, picioare. Simteam ca nu ma pot misca, eram prea amortita sa pot sa-i spun fetei asteia ca ma doare. Si ea, mai mare ca mine, se uita la mine si radea, plus multe alte experiente total nepricepute mie si abstracte de-a dreptul.

Adolescenta, nici nu stiu daca am trecut prin ea. Eram un zombi, aveam ochii rosii mereu si umflati de la cartile pe care le citeam noaptea. Aveam probleme de acceptare cu ceea ce se perecea in jurul meu, cu profesorii care imi taiau cracile de sub picioare doar pentru ca nu aveam bani de meditatii, de Kenturi, parfumuri si bauturi rafinate. Nu-mi permiteau sa ma ridic oricat as fi muncit pentru asta si munceam. Plangeam noptile in deznadejde, nu pentru notele luate, ci pentru faptul ca ma umileau. Si aici am avut incercari, bautura imi face pe de-o parte cu ochiul pentru ca era o modalitate usoara de a iesi din relatia platonica pe care o legasem cu un ne-acceptat.  Si era o modalitate de a ma elibera. Aveam si alte metode, care insa ma tem ca ar zgaria si poate chiar soca retine roz.

M-am simtit de multe ori trista pentru ca nu reuseam sa fiu normala, asa cum de foarte multe ori imi era pur si simplu, negru pe alb, cerut sa o fac si mi-a luat mult timp sa inteleg ca problema e nu ca nu pot sa ma integrez, ci nu vreau sa ma integrez. A fost o revelatie, care ma incalzeste si in clipa de fata. Nu-mi doresc sa fiu parte din normalul zilelor noastre, oricat m-ar costa asta.