De ce femeile sunt mereu in cautarea romantismului?

Inca de mici, baietii sunt educati pentru a fi eroi, iar femeile pentru a trai in cuplu si astfel, asa cum remarca un renumit psiholog contemporan, barbatii ajung sa dezvolte sindromul funiei de gat, in timp ce femeile vor dezvolta si ele un sindrom, acela al lasoului.
  Absenta tatalui in perioada copilariei (indiferent ca este fizica sau afectiva) este cea care ulterior lezeaza cel mai puternic femeia in puterea ei de relationare. Atata timp cat nu va simti iubirea unui barbat, nu-si va putea dezvolta o puternica stima de sine. De aceea femeia cauta cu orice pret privirea barbatului si vorbele lui de iubire pentru a-si vedea confirmata valoarea proprie.
  Nevoia de romantism resimtita adesea de femei indeplineste o foarte importanta functie psihologica: reflecta de fapt simtul relatiei si al intalnirii. Femeia stie ca doar prin iubire se infaptuieste un aspect fundamental al fiintei, iar aspiratia ei romantica contribuie , de fapt, la directionarea  barbatului spre propria lui implinire, prin contopirea profunda a sufletului cun trupul. Daca insa acesata aspiratie a femeii nu se concretizeaza, daca barbatul nu ii va acorda  atentia asteptata, atunci expectantele feminine se vor metamorfoza in deprimare, mahnire, in timp ce barbatul va fi dispretuit pentru nepasarera lui. Consecinta: femeia se va simti ranita, se va interioriza si nu va mai astepta nimic de la partea masculina.
In absenta acestei contopiri, sufletul barbatului va fi la fel de singur. Abia atunci, in urma confruntarii cu sine, barbatul va constientiza ca, prin generozitatea ei, femeia poate spori chiar si mputina iubire pe care el i-o poate oferi, cu conditia expresa  ca el sa se angajeze cu adevarat in relatia respectiva. Am putea spune chiar: cu conditia ca el sa accepte sa  aibe nevoie de ea.
  Femeia poate darui totul din iubire-acesta fiind de fapt misterul feminin- dar femeia il poate initia si pe barbat in acest mister. De multe ori, splendoarea si firescul acestui mister ajung insa sa ii inspaimante pe barbati. Daca se simte intr-adevar iubita, aleasa, pretuita, femeia il poate initia pe barbat si in spiritul devotamentului si sacrificiului.
Esenta feminina se manifesta deplin in intalnirea personala si individuala, esenta aceasta il implica pe celalalt dintru inceput.
  Cum flacara unei relatii este suma tuturor momentelor frumoase petrecute impreuna, incercati sa organizati mereu clipe romantice, chiar si fictiv; povestiti-va cum v-ar placea sa va petreceti week-end-ul sau concediul, alegeti impreuna ce mancaruri sa gatiti, creati mici jocuri doar ale voastre, dansati, bucurati-va de viata, iar cand constatati ca rutina incepe sa isi faca aparitia, programati-va o zi doar a voastra, o zi de relaxare, in care sa va reimprospatati relatia. Nu incercati sa preluati clisee, ci purtati-va asa cum simtiti, iubiti-va intr-un mod unic voua. Construiti o relatie ca si cum ati broda o tesatura fina, in care si cele mai mici detalii sunt extrem de importante.

                                                             Sursa; Vita Catholica Banatus, pagina realizata de Psih. Irina Vladutescu


Aceasta am dorit sa fie ca o introducere pentru ceea ce vreau eu sa scriu mai departe. Am patru ani si jumatate de cand l-am cunoscut pe el (trei ani si jumatate de concubinaj, in care doar o singura data a deschis discutia de cununie). La inceput, presupun ca in aproape toate cazurile, era foarte atent cu mine, ii simteam iubirea. De la un timp incoace (doua,trei luni) nimic nu mai e cum a fost. Cand are de vorbit ceva sau are de luat o decizie, intai vb cu tatal lui pe urma cu fratii, iar daca sunt si eu prin preajma, imi cere parerea (care oricum nu conteaza), iar eu aflu orice ultima de la el sau, mai rau, de la altii. Chiar si cumnata lui e mai presus decat mine. Ce sa mai spun de sarutari, de imbratisari (...), ce sunt alea? E foarte orgolios, asteapta ca tot eu sa fac primul pas catre el. Spune ca daca imi arata ca tine la mine, imi iau lumea in cap, sau imi pun coarne, sau alte chestii de genul...Pentru el, doar fratii lui si tatal sunt cei mai buni, in rest toti sunt betivani, curvari (imi cer scuze), tigani si alte calitati de genul...   
Chiar si mama mea cand vine pe la mine, evita sa stea cu noi, isi gaseste cate ceva de lucru. Tot timpul am evitat sa-l jignesc, i-am respectat parintii si neamurile lui, dar el pe ale mele, lasa de dorit...
Nu stiu cum sa ies din problema asta, cum sa deschi subiectul, sa tratam, sa ajungem la un numitor comun...
Sper ca nu v-am plictisit cu toate acestea, dar nu am cui sa spun greul meu. Va rog sa ma ajutati cu un sfat, nu vreau sa-l pierd. Multumesc anticipat!