Probleme in familie

Buna. Mi se pare ca s-a ajuns destul de departe, mai greu de corectat acum, e si in perioada cea mai sensibila a pubertatii...  Desi cunosc destui copii-problema care s-au corectat pe la 20 de ani, "le-a venit mintea la cap" cum s-ar zice.
AR putea intr-adevar sa mearga la psihilog, ai zis ca a crescut intr-un mediu urat, nu stiu exact in ce mod era urat mediul...si comportamentul mamei tale mi se pare ciudat, nu-i spune tatalui adevarul si e "cu 2 fete" fata de fratele tau...
Poate sa mergi tu cu el la psiholog pentru inceput?

Nu stiu daca mediu urat e potrivit dar.. a luat bataie de la parinti(am mai luat si eu cand eram mica, dar parca el mai mult), de cel putin 2 ori pe zi i s-a spus ca e prost, tampit, idiot, handicapat, si mereu a fost comparat cu mine. Eu am fost cuminte cand am fost mica, ai mei nu s-au implicat cu nimic, la modul ca nu ma verificau la teme, nu ii interesa ce faceam eu la scoala, nu ma intrebau nimic, erau chiar indiferenti. Eu am fost cuminte, nu i-am mintit cu nimic, le spuneam tot, invatam. De acelasi tratament a avut parte si fratele meu, iar rezultatul, dupa cum se vede, a fost total diferit. Uneori mi-e necaz pe mine insami ca am fost asa cuminte si acum el tre sa inghita toate astea cu "sora ta a fost asa, a facut asa.. " . Pe langa toate astea, nici nu imi amintesc sa ne fi zis parintii nostri vreodata ca ne iubesc..
As putea sa merg cu el, ma duc acasa mai multe zile, sincer si acum cand am aflat ultima chestie, imi venea sa ma urc in primul tren sa ma duc la el. Dar ma gandesc ca mai mult i-ar folosi sa mearga cu parintii, cu ei locuieste
Si legat de comportamentul mamei, nici eu nu mai stiu.. mereu a fost asa ciudata. Cand erau in liceu, erau momente cand ieseam in oras, ajungeam acasa la 6-7 dimineata si nu imi zicea nimic, iar alte dati cand ajungeam pe la 1-2 imi facea scandal monstru. Acum e foarte impotriva tatalui ca ar putea sa il bata pe fratele meu, dar parca a uitat ca acelasi tratament ni-l mai aplica si ea cand eram mici

Star, fratele tau face exct ce i-au bagat in cap, ca e prost, tampit si refuza sa faca altceva, tocmai pt ca e comparat cu tine, nu are ce sa le demonstreze. E greu, daca va sta cu ei in continuare, va face la fel. Nu ai putea sa-l transferi la o scoala din Buc si sa stea cu tine? Astfel va vedea cum e viata altfel, langa cineva care ii e alaturi si il sustine si are incredere in el, isi va dori sa faca ceva in viata. Ma indoiesc ca ai tai se vor schimba brusc sau vor accepta sa mearga la psiholog.
Incearca sa discuti cu el, sa-l intrebi de ce minte, de ce nu ii place sa mearga la scoala. Roaga-l sa mergi cu el prin locurile unde merge cand chiuleste si sa vezi ce-i place si de ce face asa. Fa-l sa simta ca-i esti prietena, ca ii esti aproape si ca poate sa aiba incredere in tine. Sigur are o problema pt care refuza sa mearga la scoala. Ajuta-l cu o tema, e clar ca a pierdut multa materie si nu mai intelege nimic si probabil de aici refuzul de a se mai prezenta la ore. Si in primul rand sa fie pe un ton cald toate discutiile, fara reprosuri.

Ultima oara a fost editat de Bluemoon (2014-03-26 19:09:36)

Chiar mi-a propus si el o data sa se mute cu mine la Bucuresti dar ca sa faca asta cred ca mai intai ar trebui ca parintii mei sa isi dea seama ca au gresit sau nici nu stiu.. plus ca eu stau la camin, deci nu pot sa il iau la mine, si mi-ar fi si teama. Mi-a promis de atatea ori ca se schimba, de unde stiu eu ca nu o sa faca la fel si daca sta cu mine? I-am tot spus sa se tina de scoala, in ideea ca numai asa poate sa vina si el la Bucuresti la facultate; daca el nu are exercitiul asta de a invata in mod constant, cum o sa invete el ptr bac sau ptr o admitere la facultate??
Multumesc Blue, chiar mi-ai dat o idee buna, o sa ii zic sa mearga cu mine acolo unde se duce el cand chiuleste.

Eu zic sa incercati sa vedeti unde sunt radacinile problemei si de unde a inceput toata faza cu chiulitul,absentele, mintitul etc. Incearca sa vezi cu ce fel ce prieteni umbla,consider ca anturajul din exterior conteaza enorm in dezvoltarea comportamentului unui tanar.
Mama ta il apara in fata tatalui tau pentru ca nu ii face placere sa isi vada copilul suferind din cauza batailor, dar gandeste-te de ce se poarta cu fratele tau altfel cand sunt doar ei doi. Tu daca ai avea un copil si ai incerca sa il convingi sa se redreseze si el continua sa te minta si sa iti ascunda tot felul de lucruri , ce ai face? Eu nu critic atitudinea mamei tale din simplul fapt ca ea incearca sa il protejeze dar fratele tau nu isi da interesul sa ii dea si ei o satisfactie(ca se prinde ceva din ce incearca ea sa faca).
Daca zici ca v-au lasat asa de capul vostru mie imi raspunde la intrebarea: De ce face el asa? Din prea multa libertate si pt ca nu a fost tras la raspundere de faptele lui decat in momentul in care s-a ajuns sa fie foarte rau ceea ce face. De ce nu ai facut tu asa? Sunt copii care de la varste fragede incearca sa isi cunoasca limitele iar tu ai fost unul dintre copii cu masura.
Atitudinea mamei tale fata de tatal tau exprima o lipsa enorma de comunicare...sunt convinsa ca au probleme din cauza faptului ca tatal tau este impulsiv.
Nu il lua la Bucuresti, o sa fie o grija in plus care o sa iti macine nervii. Nu rupe nici legatura cu parintii ,doar explica-le ca nu vrei sa mai aiba probleme si intreabai daca ii poti ajuta si tu cu privire la redresarea comportamentului fratelui tau. Incearca sa discuti cu tatal tau,convinge-o pe mama ta  sa ii spune-ti si lui problemele fratelui tau sa nu fie absent in educatia lui, explicai sa ii vorbeasca si el calm ca de la tata la fiu. Asta o sa il ajuta mult pe fratele tau ,sa stie ca in are in spate pe tatal lui.

Mie mi se pare corect sa incerce, doar e familia ei, e fratele ei. Eu nu as putea intoarce pur si simplu spatele. Se pare ca el are o oarecre incredere in ea, o data ce-si doreste sa stea cu ea. E f greu la varsta lui sa ia decizii corecte fara un ajutor, e o varsta destul de vulnerabila. Parintii mi se pare ca efectiv au fost absenti la amandoi, avantajul lui Star a fost ca a avut altfel de personalitate, fiind si fata si nu s-au complicat, iar cand au aparut problemele cu fratele, cel putin mama, a avut un comportament duplicitar. Poate f bine sa se comporte normal fata de copil, in fata tatalui, nu sa afiseze o iubire si un rasfat fara margini, ca apoi sa ii puna in carca nemultumirile ei. E totusi un copil inca, fratele, si e pus sa oscileze intre manifestarile mamei si banuiesc ca situatia asta nu este de acum, ci de mai mult timp. Mie mi se pare un copil destul de dezorientat, care nu are curajul sa stea de vorba despre problemele lui, cu parintii, tocmai pt ca va avea parte de neintelegere, bataile tatalui de o parte si frustrarile mamei de alta parte, pt ca nu ii seamana surorii. Sta in umbra surorii mai mari si din acest motiv incearca sa minta, pt a-si multumi parintii, in loc sa mearga la ei sa le spuna ca are probleme. E intr-un cerc vicios, in care singurii care ar putea lua masuri, ar fi parintii.
Sunt de acord ca si surorii i-ar fi extrem de greu sa aiba grija de el si nu ar fi cea mai buna solutie sa i se transforme in mama acum, mai ales, ca din 2 vorbe, nu va putea sa schimbe comportamentul lui, "antrenat" de o viata intr-un anumit fel, dar nici sa intoarca spatele familiei si mai ales fratelui, pt ca au acest comportament.
Eu nu cred in varianta, asa sunt unii oameni, ma intreb mereu de ce fac asa? Nu exista actiune fara un motiv. Baiatul face exact ce a vazut in familie, minciuna se trage din ce a vazut la mama, prefacatoria cu alintul si faptul ca ascunde tatalui adevarul. Ii arunca vina nefericirii ei, il face prost, el ce sa faca, decat sa accepte ca asa este si sa se comporte ca atare. Si in plus, un copil nu se creste lasat pe drumuri si apoi sa ai pretentii la el, sunt exceptii acele cazuri in care un copil lasat de izbeliste, devine omul model. Indiferenta nu rezolva nimic.
Faza cu unii oameni functioneaza altfel mi se pare fabulistica, inseamna ca toti la nastere avem sanse 50-50%, ori am tras lozul castigator, ori suntem niste animale si aici nu mai gasesc rostul educatiei in viata unui copil, daca e ghinionist de la nastere si are pecetea in frunte, de ce sa ma mai agit sa-l educ..Il las de capul lui si poate constat dupa 18 ani, ca are potential si apoi ma felicit ca l-am facut, ca daca nu eram eu, el nu exista.
Sper sa nu supar pe cineva, dar asta e parerea mea si daca ar fi copilul meu, as incerca absolut orice sa-l fac sa se schimbe in bine, as discuta cu el, as cauta sa vad unde e problema si temerile lui si sa incercam impreuna sa indreptam ce se mai poate indrepta, dar nu sa-i dau in cap pt ceea ce a devenit datorita indiferentei mele.

Ultima oara a fost editat de Bluemoon (2014-03-27 01:02:50)

Rose, e alta poveste cu transmiterea genetica a aspectului fizic, asa cum eu nu aveam cum sa ies cu ochii albastri, din parinti/bunici (culoarea ochilor se transmite pe cale genetica si de la bunici) cu ochii caprui si nimeni nu poate influenta aceasta caracteristica prin vorba urata/frumoasa, educatie sau ba..si alta e cu genele care tin de caracterul omului. Poti avea niste predispozitii spre a deveni cineva sau nu, de a avea talent sau nu (desi si treaba cu talentul e discutabila, asa cum toti in familia mea aveau 2 maini stangi la desen, eu daca puneam mana pe un creion ieseau minunatii, evident si talentul se pierde fara educatie), la fel cum e si cu bolile, copiii mostenesc doar o predispozitie, dar nu e necesar nevoie sa si dezvolte acea boala. La fel si in cazul de fata, cu o educatie corespunzatoare sau cu o altfel de abordare, omul se schimba, pana si animalul se schimba.
Daca pornim din start cu ideea ca X asa e el/ea din nastere, ajung iar la concluzia ca nu-si mai are rost educatia si ne punem pe facut copii fara numar, ca sa avem ce selecta, bun sau rau, la sfarsit, doar pt ca asa e el si eu nu am cu ce influenta evolutia. Ajungem la stadiul de animal fara constiinta si fara educatie si traim la voia intamplarii.
Nah, ca iar m-am lungit, dar eu din principiu, incerc absolut orice pana in momentul in care nu se mai poate si, si atunci mai zic, mai era o solutie..si in viata mea de pana acum, mi s-a demonstrat ca am facut bine ce am facut si ca se poate face orice, cu conditia sa-ti doresti, nu sa stai pe margine ca simplu spectator.
app de asta, mi-am amintit de o colega in facultate, cand faceam fisa unui pacient. Asculta ce-i povesteste omul si ea in final ii zice: aaa si tataie a avut aceeasi boala si cu tot cu tratament, tot a murit. Am ramas      Si ma gandesc atunci, daca oamenii toti se nasc cu ochi verzi/caprui, cu talent sau nu, la fel cum zici de caracter, la fel ajungem si la boli si in final cand ne imbolnavim, de ce mai cerem ajutor sau mai ajutam si tratam? Ca doar asa s-a nascut defect si in final tot moare..

Ultima oara a fost editat de Bluemoon (2014-03-27 10:45:10)

Flower, fix la asta m-am gandit si eu. E o responsabilitate prea mare, e ca si cum as creste un copil. O sa incerc sa discut cu ai mei. Nu sunt tocmai independenta fata de ei, cateodata imi mai dau si ei bani sau imi trimit diverse de acasa. Sincer, eu ma duc acasa doar pentru fratele meu, cu ai mei pot sa vorbesc la telefon, nu am nici o problema, dar de dorul lui ma duc acasa. La momentul asta el e cea mai importanta persoana din viata mea, il iubesc foarte foarte mult. Parintii mei sunt tineri, mama are 40, tata are 45. Si da, situatia asta chiar ma macina.

Ramoona, cred ca da, el face asa pentru ca nu a fost tras la raspundere si a avut prea multa libertate. De exemplu acum tata nu stie de corigenta lui si mediile neincheiate, nu pentru ca l-ar fi mintit, ci pentru ca nici macar nu l-a interesat sa il intrebe "copile tu ce situate ai la scoala, ce medie ai avut semestrul asta?".

Heim, departe de mine gandul asta! Sunt sigura ca poate sa aiba o slujba care sa ii placa si fara studii superioare. Parintii nostri nu au fost la facultate Eu doar incerc sa ii explic, ca in situatia in care se afla el, cand nu are inca un drum clar, nu si-a gasit o pasiune, cel mai bine ar fi sa isi lase toate posibilitatile deschise. De ex, sa nu aiba nota scazuta la purtare ca sa poata intra la academia de politie/militara, daca va vrea asta sau mai stiu eu..  Eu sunt silitoare doar pentru ca mi-am urmat pasiunea si fac ceea ce imi place: sport-gimnastica. Si aici pot sa spun ca parintii nostri ne-au sustinut in ceea ce am vrut sa facem. In clasa a 8a fratele meu a vrut sa dea admiterea la liceul militar, si ai mei l-au dus la pregatire fizica, la pregatire la romana/matematica, au mers cu el la alba iulia pentru a sustine examenele, si pentru ca nu si-au permis sa plateasca cazare la o pensiune ceva au dormit chiar in masina in parcare pe acolo. Si pe mine m-au sustinut cu multe, dar parca nu a fost de ajuns.. cred ca am fi avut nevoie de mai multa comunicare, intelegere.. sunt sigura ca ei ne iubesc, nu am nici un dubiu, dar nici nu ne arata asta

nu il lua in Bucuresti! nu iti sacrifica viata pe care o ai acum si pentru care sunt convinsa ca ai muncit foarte mult! discuta cu el, mergeti impreuna la un psiholog eventual ... si un lucru foarte important: nu il lasa pe fratele tau sa creada ca i se cuvine orice! tb sa invete ca fiecare e responsabil pt propriile fapte, altfel, situatia se poate agrava ...