Mare(mica) problema!-2

AciDulaSs a scris:

daca intr`o relatie nu stii ca exista si un al 2-lea partener pe care sa te bazezi si caruia trebuie sa ii oferi la randul lui/ei sprinjin ... n`are rost sa mai stai intr`o relatie ...

exact totul trebuie sa se bazeze pe reciprocitate; asta-i esenta a ceea ce incercam eu sa zic, si se pare ca n-am reusit, vad ca nu s-a inteles
o relatie in care unul doar asteapta, si celalalt doar ofera nu o sa mearga.

Heeeeiii, vedeti ca Andrada ramane cu povara in spinare, cu tot cu filosofatul despre relatii.

Din ceea ce am inteles eu, problema e in interiorul ei. Nu l-a adus in discutie pe partener in ideea ca n-o ajuta, n-o incurajeaza si nu-i da avant spre a trece peste impasurile astea. Nici nu cred ca a discutat cu el, la modul serios, despre ceea ce simte, intrucat spune ca problema care o macina nu e perceputa de oamenii din exterior.

Again, sa-l lasam pe partenerul ei putin pe tusa, ca n-a pomenit nimic despre faptu' ca nu-i alaturi de ea.

probabil se descurca cu o relatie tipica la o varsta de 19-20 de ani, adica sex, barfe, probleme minore care isi cauta rezolvare, iesit in oras, petrecut timp impreuna frecand menta, sms-uri siropoase, tinut de mana pe banca in parc, pt ca sa fim seriosi, la varsta asta cam la asta se rezuma relatiile, nu prea exista chestii "deep" (exista bineinteles exceptii).

diana, ba l-a adus in discutie (#6), de acolo au pornit toate filosofiile legate de iubire, dar in fine, ai dreptate, nu asta e scopul topicului.

Diana dupa mine cauza are legatura cu o traire interioara de`a ei(Andrada) ... iar efectul este ca acum nu mai este asa sigura pe ea ca nu se cunoaste .... tot ce am spus eu este ca ea are acum nevoie de putin suport si sprijin de putina incredere ... si asta ii oferta partenerul de viata ... de baiatul nu cred ca poate fii cauza sau efect dupa mine ... o poate ajuta eu asta spun ... si de acord nu il trag numai pe el la raspundere ... poate a facut si ea cateva greseli eu stiu.

Totul vine de la psihic,ai spus asta odata: "Nu-mi place de mine" si asa vei crede mereu,ca nu esti buna de nimic.
Din atatea jigniri primite ai inceput si tu sa crezi asta,ca nu esti frumoasa,ca nu esti multumita de tine,ca nu esti buna de nimic.

In primul rand este total eronat,nu trebuie niciodata sa spui asa ceva despre propiul tau EU.Tu ai mai multe lucruri bune in tine decat persoana de langa.TU esti cea care are incredere in ea.

Pare absurd,dar gandirea pozitiva ajuta.In fiecare dimineata te vei duce si te vei uita in oglinda si vei spune contrariul a ce crezi despre tine: " Sunt cea mai buna in ceea ce fac,sunt chiar frumoasa si azi o sa fie bine,am incredere in mine."Repeta propozitia asta de 10 ori,pana chiar crezi asta,spune din inima.
Ai incredere in ceea ce zic.

dar nici nu stiu daca pe Andrada a jignit-o cineva. a zis asta pe undeva si n-am vazut eu?

Cred ca totul se trage de la mesajele primite de la parinti , pe care nu-i condamn in prezent , dar de al caror bagaj negativ as vrea sa scap.
Sunt de aceeasi parere ca prietenul meu nu poate sa fie psihoterapeut,il cred ca sunt o persoana dificila si ca sunt "hard to handle" , vreau doar sa-mi construiesc acel respect de sine pe care altii il au insuflat de la parinti si care-i ajuta sa treaca peste orice.
Plus de asta am cumva convingerea ca e ceva ce trebuie sa rezolv singura, doar ca nu-mi dau seama de unde sa incep, am evitat prea mult problema asta...
Mi-a placut ideea cu mesajele pozitive rostite in fata oglinzii

Poate e si din cauza varstei fragede, suntem inca niste frunze-n vant, niste orbi fara toiag. E din cauza faptului ca nu ne cunostem indeajuns, e perioada in care nu stim cine suntem realmente si pana vom gasi raspunsul... ei bine, ne vom zbate mult timp.

De fapt, as inlocui "poate e" cu "sunt sigura ca e".

Da, rose, te zdruncina puternic cautarea asta a propriei persoane.

Am avut norocul sa am o profa care la psihologie, anul trecut, ne vorbea despre faptul ca nu ne cunoastem pe noi insine. Si in timp ce palavragea, eu ridicam usor spranceana si-mi tot repetam in minte "cum adica sa nu te cunosti? ce-o fi insemnand si sporovaiala asta?". Insa, cand am inceput si eu sa ma simt in sfarsit cat de cat cu picioarele pe pamant, mi-am dat seama ca nu era o simpla flecareala, intrucat incepusem sa simt pe pielea mea cum e sa nu te regasesti, sa nu poti sa spui cate ceva despre tine fara a apela la parerile altora, sa nu stii de ce ar trebui sa ai incredere in tine.

Intr-un final, as spune ca zbuciumul asta e constructiv. Mai rau e atunci cand traiesti o viata fara sa te cunosti.