Nebunie...-2

mai... am avut si eu stari din astea... dar de la un timp nu le-am mai simtit.. cred ca se datoreaza si vechimei relatiei.. cel putin in cazul meu.. cu cat inaintam mai mult, cu atat devine din ce in ce mai indispensabil si legatura dintre noi se face din ce in ce mai puternica si il iubesc foarte mult
Nu te mai analiza atat... nu te mai gandi atata la ce simti... si daca nu iti vine sa-l sorbi din priviri pt 2 zile ce mare lucru? daca te tine o luna starea, deja e clar si ii dai papucii.. dar daca e vorba de stari trecatoare... nu-ti mai face probleme din nimicuri...

Acum sunt relativ ok...nu m-am mai gandit aiurea, aseara am adormit cu gandul la el, m-am trezit cu gandul la el si la cat de mult il iubesc...sper sa ma tina cat mai mult starea asta

stii cum se verifica, wild? cel putin la mine a mers... pleci vreo cateva zile singura undeva. preferabil undeva unde te distrezi bine, cu prietenii etc. daca te simti bine cu adevarat si traiesti din plin zilele alea, fara sa-ti fie dor de el... atunci e cu semn de intrebare. la mine a fost invers... am plecat 3 zile cu colegii de la fac la munte... mi-a stat in gat toata distractia, adica a fost frumos, am ras, am mers pe munte, am baut si am cantat etc etc... dar, parca, o bucatica din mine il cauta (la propriu) printre colegii cu care eram... erau momente in care uitam efectiv ca nu-i cu mine si trebuia, constient, sa-mi spun: "nu, iubi e acasa, doar tu esti aici". foarte ciudat... pe bune ca m-am speriat. atat de tare ma obisnuisem sa fim mereu impreuna, incat nu concepeam altceva. si asta nu-i tot (asta verifica atasamentul si obisnuinta fata de o anumita persoana, dar nu neaparat iubirea)... ma distram si radeam, dar era o senzatie stranie in care nu traiam 100% acolo, ci ma vedeam de deasupra... nush cum sa explic... parca o parte din mine, mereu serioasa, matura, constienta... tragea spre casa, spre el... spre telefonul pe care-l caram si la buda... a fost prima data cand am mers pe munte cu telefonul in mana, doar-doar prind un pic de semnal... numai cat sa-i zic ca-l iubesc si dup-aia pot sa inchid... in alti ani radeam de aia care faceau asa... dar mi-a venit si mie vremea. am mai mers la munte cu oamenii aia, imi erau toti foarte dragi si, de obicei, efectiv uitam de tot, ma rupeam de tot si traiam momentul ala, acolo, in munte si cu ei. acum nu... imi placea mai mult sa ma bucur de bucuria lor, zambeam cand ii vedeam cum se distraza, dar... non-stop o parte din mine era acasa... si s-a vazut, mi-a zis un prieten bun, care ma "simte": "tu nu esti aici"... i-am zambit... avea dreptate.

atunci... e o faza trecatoare si cred ca normala pt toata lumea, adica in orice relatie de durata cred ca apar intrebari de genul: "cum ar fi daca as pleca bla bla"... ideea e ca in relatiile "serioase", adica adevarate, in care chiar exista ceva intre cei 2... toate astea raman la nivel de teorie...

pt mine stii ce-i cel mai nasol in treaba asta? ca, daca ne "certam" (=discutie calma, dar in contradictoriu), el are stilul (multa lume ar zice bun) de a nu riposta la ce-i reprosez, in schimb vine si ma ia in brate... vreau sa zic ca e clar ca trebuie sa fiu botoasa rau ca sa-i rezist, dar ca ma enerveaza ca nu mai rezolv ce am de rezolvat. adica el ma ia in brate, ma calmeaza pe moment, il iubesc prea mult, nu pot sa-l resping si sa-i zic: "stai ca eu am sa-ti mai zic asta si asta care nu-mi convin la tine". adica, altfel spus, ma dezarmeaza . dar cred ca asa functionam "noi femeile" (sau, ma rog, cea mai mare parte din noi): peste cateva zile, motivul nerezolvat/nediscutat al supararii mele revine... si iar ii fac scandal... incat am ajuns la concluzia (poate urata) ca, daca ai ceva care te deranjeaza la omul drag/la realtia ta, trebuie sa treci peste imboldul de a lasa de la tine ("ca il iubesc"/"ca nu vreau sa-l pierd"/"ca nu vreau sa-l indepartez"/"ca, pe langa iubire, asta e un maruntis")... si sa-i SPUI totul, chiar daca il doare. daca nu... risti sa explodezi mai urat alta data si sa se termine mai nasol. eu am pierdut o relatie mai demult din cauza asta.... deci nu vreau sa se repete. incat nu-ti fa mustrari de constiinta ca i-ai zis ce aveai pe suflet... e mai bine asa, iar tu, ca dovada, te-ai mai linistit. si reactia de dupa e normala... il iubesti si nu vrei sa-i fi facut rau... dar eu nu cred ca ai spus/facut ceva "ireparabil" daca i-ai expus temerile tale...

Ultima oara a fost editat de katami (2008-04-08 12:27:00)

la un moment dat o sa se sature....o sa fie confuz si oricine s-ar satura...ai grija ca nu e de joaca.

eu cred ca e vb de toane...si in cazul asta n-ar tb sa-i spuna lui pt ca il deruteaza, n-o sa mai stie ce sa creada saracul om...iar daca ea chiar are o pb ar tb sa se analizeze singurica sa-si dea seama ce si cum si sa-i spuna decizia, dar asta in timp. eu cred ca la ea e pb si ea singura tb sa-si dea seama ce simte.
Mie daca mi-ar spune prietenul ca nu stiu ce simt de cateva ori, deja m-as simti prost si m-as retrage pt ca mi se pare ca nu e ferm si sigur pe sentimentele ce mi le poarta.

wildhoney e clar ca tre sa analizezi la rece situatia si sa vezi de unde provin gandurile astea...nu e ok, orice pers are momente cand nu sta cu sufletul la gura sa se intalneasca cu iubitul, iubita, e normal intr-o zi sa nu fi asa entuziasmata ca il vezi, dar de aici pana la a te ingrijora si at-i face u sange rau e cale lunga...u practic iti induci starea singura, asa mi se pare...normal ca daca te gandesti ce idei iti mai vin, pai o sa-ti vina. nu lasa gandurile sa te controleze, controleaza-le u pe ele.

Wildhoney a scris:

si eu sunt constienta iony dar ma mananca pe interior toate gandurile astea....imi umbresc fericirea ...si nu stiu cum sa fac sa nu ma mai gandesc...

asa patesc si eu de f multe ori, imi complic existenta singura. chiar spunea o prietena a mea :" daca ai gandi mai putin, si ai analiza lucrurile nu chiar in amanuntul amanuntului...poate nu ti-ai da batai de cap singura" si sincer chiar asa e...pana la urma ne facem rau singure

Da, si asta ajuta la intelect. Doar se stie ca indragosteala prosteste...

Eu cred ca dc mai postam experiente proprii pe aici o mai relaxam; poate asa e normal; si mie mi s-a intamplat in primele luni; cand am fost in orasul unde am eu apartament a zis ca numara pasii ca sa stie unde ma cauta dc ma apuca sa plec de la el fara sa ii spun; adica sa fug... mhm... cate toane am avut si eu.... uhuuu.... depinde totusi cat de matur este el si de cum stie sa iti indeparteze aceste stari; culmea e ca desi il atacam spunand ca nu il mai vreau si ca plec el ma apropia si imi vorbea; e un dulce; a luptat mai mult pt relatie; acum nu imi pare rau decat de egoismul meu dus la extrem....