Dealing with depression

Da, e invizibil, dar prezent si destul de frecvent imi amintesc de existenta lui. Mai ales cand m-am izbit de piedici in viata datorita faptului ca il am si nu-l pot corecta. Si a mai fost si perioada din scoala, liceu, situatii stanjenitoare cand trebuie sa explici de ce nu poti asa si trebuie asa, etc. Nu-mi pot da seama inca in ce masura ma afecteaza. Abia de curand am aflat ca nu pot corecta, pana acum vreo luna sau doua am trait cu gandul ca atunci cand situatia financiara o sa ne-o permita o a-l corectez.
Oricum, merci de gand!

cred ca depresia o poti invinge prin incredere in sine si prin indeplinirea de sarcini la birou sau la facultete/scoala ... de exemplu sa iti propui sa iei un examen cu o nota mare si daca il iei sa ai o stare de incredere in fortele proprii mai mare si sa alungi depresia ... sau diverse alte sarcini ... prin casa de exemplu ... e si asta un pas ca vrei sa comunici ... dar daca chiar te afecteaza asa mult eu zic sa vorbesti si cu un psiholog ... nu stiu cat de multe te putem ajuta noi.Bafta.

PS: mi`am spus si eu o parere

Ultima oara a fost editat de AciDulaSs (2012-05-10 15:14:10)

da sau poti sa traiesti asa cu sentimentul ca cineva vine si te schimba sau ceva ... sa baltesti intr`un fel .... daca tu nu vrei sa te ajuti pe tine si iti e frica de esec atunci ... de undeva trebuie sa apuci.bafta.

Tei, mi-am dat eu seama de ceva, despre mine

Tei a scris:

Pasul doi, habar n-am, dar o sa vina.

Va fi bine, Tei!

Tei, iti inteleg perfect starea. Si eu ma lupt cu o depresie de mult timp dar in ultimul an si jumatate lucrurile au luat-o razna in sensul ca am ajuns la spital cu venele taiate.
E foarte greu sa vorbesti despre asta, sa discuti deschis si mai ales sa accepti ca ai o problema. Eu am incercat si terapie, pastile, multe lucruri si acum imi e mai bine dar inca ma lupt sa scap de... "boala" asta.
In timp, daca te fortezi sa vorbesti si... sa te intelegi pe tine, sa lucrezi cu tine, o sa reusesti. Dar ai nevoie de sprijinul unui medic, asta iti spun sigur. E o rugaminte (desi nu te cunosc dar... stiu prin ce am trecut si trec eu si nu doresc nimanui sa pateasca asa ceva), nu mai astepta, asteptarea nu o sa rezolve nimic. Depresia este ceva serios, nu e o joaca, nu e ceva care trece... poate doar sa para ca a trecut dar pana nu lucrezi serios la asta si nu intelegi ce se intampla exact cu tine.. ajutat de un terapeut sau un medic... lucrurile merg de cele mai multe ori in jos (nu vreau sa te inspaimant sau sa crezi ca incerc sa ... nu stiu, ca vin cu intentii rele, ba din contra, incerc sa iti spun ca nu doar eu, mutli alti oameni pe care ii cunosc si acum sunt bine, nu s-au facut bine singuri. Au crezut ca au facut-o si apoi au cazut si mai rau, si tot asa, pana cand au inceput cu adevarat sa "lucreze" cu ei . Ai nevoie sa vezi un medic, pentru ca e foarte greu sa lucrezi la cauza acestei probleme doar tu cu tine. Poti sa o faci dar intr-un mod superficial.

Poti sa lucrezi cu un psihiatru/psiholog simultan ( eu asa am procedat pentru a vedea niste rezultate mai rapid) dar trebuie sa analizezi foarte bine lucrurile. Daca nu doresti sa iei pastile (nu cu pumnul,dar psihiatrul de obicei prescrie minim un anxiolitic) ... gandeste-te. Eu m-am opus mult timp sa iau pastile considerand ca asta os a denote faptul ca nu am destula forta,c a sunt slaba, ca nu sunt capabila sa fac ceva in a-mi rezolva aceasta problema (de fapt, problema mea de baza a fost anxietatea ce a degenerat intr-o nevroza si pe fondul stresului si a altor probleme am dat  in depresie) dar ideea e ca... eu asa am facut. Am mers la psihiatru mi-a explicat ca nivelul de serotonina din organism este extrem de scazut si.. ca sa pot sa incep macar sa imi doresc sa misc ceva, in adevaratul sens al cuvantului, o sa imi prescrie niste pastile. Si  asa a facut. Am avut norocul sa dau peste un medic bun care sa ma asculte si sa inteleaga cand i-am spus ca imi doresc o viata activa nu sa devin leguma/ dependenta de mai stiu eu ce. Acum, nu stiu... rezultatele abia incep sa se vada timid, starea mea e putin mai buna (dar nici nu urmez tratamentul de mult) dar ce se observa este... motviatia pe care o simt. Acum vreau sa fac asta pentru mine, inainte vroiam sa o fac doar ca sa nu ma mai simt ca o povara pentru ceilalti.
Daca vrei, lasa-mi un mesaj sau scrie-mi intr-un post ce intrebari ai si daca stiu iti raspund cu cea mai mare placere.

Imi mentin rugamintea, cu statutul meu de strain dar in acelasi timp de om care stie macar putin prin ce treci,  te rog,  mergi la doctor.

Zambeste si... fi sincera cu tine si cu ce simti. Imbratiseaza-ti tristetea, accepta ca simti asta si lucreaza cu ea. Nu o poti indeparta fara sa o intelegi, fara sa ii gasesti sursa, sa ii localizezi cauza si sa lucreszi acolo.

Succes si sanatate! 

Buna Vx2,

recunosc faptul ca inca de la inceputul subiectului am sperat sa-mi impartasesc experienta cu oameni care sa ma ineleaga. Am citit tot ce se putea citi in materie de articole si drept sa-ti spun nu m-au ajutat. Nu m-au ajutat pentru ca sunt scrise prin prisma unui om sanatos, nu a unui om care se lupta cu sine pentru a iesi dintr-o anumita situatie. La fiecare articol fiind sfaturi cum sa ies la jogging si cum sa fiu sociabila, cand eu abia-mi reusesc sa merg sa cumpar o paine si preenta multor oameni in jur ma face sa ma simt ciudat. Cum toti ma indeamna sa am vointa in definitiv si ambitie. Pai daca le-as avea, asa cum am mai spus nu scriam aici.

Lucrez cu un psiholog. Desi mi-a recomandat sa iau medicatie, a ost de acord sa incercam o perioada fara, the hard way. Si poate ca sunt pe drumul cel bun. Adica am cerut ajutor, am intrat in contact si iata, am povestit ce se petrece cu mine in gura mare. Ceea ce e un pas, ca stiu cate alte perioade din astea am stat si plangeam in tacere,  uitandu-ma saptamani intregi in fata filmelor.

Imi pare rau de ceea ce ai patit. Stiu ca anxietatea este mai greu de invins, cel putin din cate am experimentat eu. Daca se intamla sa am o "criza", am invatat cum sa fiu in control si asta nu mai este o prblema. Adica nu ca inainte cand imi pierdeam resiratia pentru ca nu stiam sa intervin la timp. Acum, din cate mi-a spus psiho. nu a identificat probleme de anxietate, ci doar o depresie. Si eu delasata in depresia asta.

Incerc sa fac lucruri pentru a scaa de sentimentul de "desprindere". Incerc sa intru din nou in contact cu lumea din jur, fie ca fac o scurta plimbare, fie ca fac un fel de mancare sau curat un dulap(lucruri pe care nu intotdeauna sunt in stare sa le fac, dar ma fortez) si mi-a reusit intr-o anumita masura. Sunt totusi constienta ca problema nu sta in a face lucruri. Probabil medicatia aici m-ar ajuta. Nu, ca am mai fost aici. Si intr-adevar facand un lucr azi si doua maine, am crezut ca da, gata, sunt ok si bine, iar apoi a revenit. Problema e de acceptare, e in ganduri si in lucruri ramase nelamurite, neclarificate in anumite perioade din viata mea si cu anumite persoane, care desi la vremea respectiva nu mi-am dat seama, le-am purtat in mine si m-au impiedicat sa fiu "libera". Multe lucruri s-au strans, unele nici nu stiam ca le mai port in mine, dar psih. ma ajuta sa le descopar si poate ca la un moment dat sa le rezolv.

Ciudat e ca fac foarte bine diferenta intre mine rationala si mine irationala, dar nu ma pot aseza pe drumul cel bun.

Multumesc foarte mult de interventie.
Sa stii ca m-a ajutat!

tei, imi pari atat de matura, incat te vad propriul tau psiholog, cu toate studiile si resursele necesare pt a te ajuta! nu vad nicio dezordine in ce spui aici. daca, insa, in gandurile tale este, inseamna ca esti capabila sa le pui intr-o ordine atunci cand le asterni pe hartie - nu e lucru usor, dar tu il reusesti.

ma bucur ca mergi la un psiholog si imi pare nespus de bine ca ai nimerit la unul care intr-adevar te ajuta.

legat de gandurile negative asupra carora nu ai control: te-ai gandit ca poate ele te coplesesc mereu pt ca au ceva sa-ti transmita? toti incercam sa scapam de ele tocmai din cauza dozei de negativitate ce ne intristeaza/pune pe ganduri/deranjeaza/supara. dar nu stam sa ne gandim ca aceste lucruri ce ne vin in minte nu sunt ale altora. sunt ale noastre. sunt gandurile noastre despre noi si au lucruri importante de transmis. dar fiind negative incercam sa le aruncam in negura inconstientei, crezand ca asta ne va face mai fericiti. nu e asa. pt ca reprimam o parte din noi. refuzam dreptul adevaratelor noastre stari/ganduri. cum sa fim mai fericiti daca nu stim ce vrem? cum sa stim ce vrem daca nu ne "ascultam".

din amalgamul de mai sus, vreau sa reiasa urmatorul lucru: nu-ti reprima gandurile oricat de negative ar fi. pt ca nu-ti vor da pace pana nu le iei in seama. vor reveni mereu mai puternice. iar tu vei fi coplesita si incarcata de capacitatea lor de acaparare. vei duce o lupta cu tine si se stie ca "bataliile" pe care le purtam cu noi insine sunt cele mai istovitoare.