Dealing with depression-6

A vorbi despre atacurile mele de anxietate sau de panica e una din cele mai mari temeri ale mele. Mi-e teama ca oamenii or sa ma judece, or sa ma placa mai putin, or sa ma catalogheze drept ciudata sau nebuna, anormala. E greu pentru ca personal, in fata mea, abia recunosc faptul ca asa ceva se petrece cu mine. Se petrece, ma ingrijorez, trec prin ce trec, apoi ignor complet ceea ce s-a petrecut si imi continui in mod "normal" viata, incercand sa fiu un om "normal". Da, si asta ma sperie, ca oamenii normali nu or sa ma inteleaga. Lucrurile astea pe care le traiesc simt eu ca nu sunt prezente in viata unui om normal.
Dar in cartile astea de self-help mi-am dat seama ca nu sunt singura, ca gandurile mele le-au avut si altii in diferite masuri, cu diferite note de gravitate, dar le-au avut si altii si nu sunt halucinatii ale unei nebune, ci au un nume mai frumos: anxietate si panica. Si tot in cartile astea, ca un exercitiu, esti sfatuit sa vorbesti despre, sa vezi ca nu esti singur.
Bun, n-am sa povestesc lucrurile de care mi-e mie frica sa le mai accesez sau de care mi-e rusine ca le-am facut, o sa ma limitez la ... un inceput simplu.

Primul atac de panica l-am avut in copilarie si il pot descrie ca o imensa dorinta de a ma evapora, de a fugi cat ma tin picioarele, de a ma izola in clipa respectiva. M-am inchis in baie si am plans cu atata amar incat si la mintea mea din ziua de azi imi spun ca unui copil nu ar trebui sa-i fie dat sa cunoasca asa o amaraciune si asa o disperare. Lucrurile se schimbasera inca de atunci. Aveam griji, aveam un viitor construit din ganduri negative si sumbre, aveam imagini destul de gri inca de pe atunci. Eram complet ne-integrabila si cu cat ma straduiam mai mult, cu atat ma indepartam mai tare. Ma imprietenisem cu prefacatoria si in sufletul meu am format planul, care apoi urma sa ma aduca unde sunt azi: multumeste-i pe toti, ofera-le o lume cum vor ei sa fie, impaca-i pe toti, asuma-ti toate vina. Hah! si da, m-am pedepsit, m-am impovarat, m-am prefacut dureros pentru mine, dar placut pentru ceilalti.

Atacuri de panica de care sa-mi amintesc nu am mai facut. Evident aveam episoade de anxietate, tendinta de izolare, respingere, negativitate, exagerare, teama obsesiva asupra unor lucruri eetc.

Au mai trecut anii.
In urma cu vreo patru ani am facut unul din cele mai grave episoade. A inceput cu anxietate. Zile la rand, e greu sa spun, pentru ca daca ma intreaba cineva eu cu anxietate, griji, viitor negativ deja facut si vizualizat, am trait timp dupa timp. Dar da. Apoi intr-o zi devenisem atat de isterica si pierduta incat inima imi batea, ici nu are rost sa descriu cum. Apoi au urmat episoadele chinuitoare cunoscute oricui a trecut prin asta. Detasarea de problema initiala si grija pentru starea in sine: inima, capul, corpul totul era intr-o stare deplorabila. Am trait asa vreo 7 ore, timp in care ma chinuiam sa pastrez aparentele. Culmea!!!! sa nu-i ingrijorez pe ceilalti. Puteam sa mor si credem ca ceva de asa o amploare se petrece cu mine si tot ce ma gandeam era sa nu-i ingrijorez pe altii... Apoi dupa mult timp, fiind si intr-un spatiu extra-populat, cu un ton foarte calm i-am spus alui meu sa lase tot ce face si sa ma duca la spital, doar ca nu sunt sigura ca o sa mai ajung pana la spital. In clipa aia nu mai puteam sa respir, dar pt. to ce imi faceam griji era sa nu fie chemata ambulanta si sa nu vina nimeni, ca sa nu se creeze un tam-tam pentru...mine. Si m-am dus pe picioarele mele la spital, cred ca la un moment dat alergasem. Cand am ajuns, tipic: analize, ekg, monitorizare, oxigen, puls incredibil ca se speriase medicul in timp ce ma controla, ceea ce m-a panicat si mai rau. Trebuia sa raman peste noapte sau sa ne asumam raspunderea daca plec. Si a fost o noapte de cosmar. A trecut. Mi-au dat nu sti cate pastile, calmante si nu dormeam, credeam ca daca o sa dorm o sa mor. La 6-7 am plecat pe proprie raspundere, pe propriile mele picioare cu toate sedativele pe care le inghitisem. Grija mea principala atunci era sa nu adorm! Si asteptand la cardiolog adormisem in fund, luptandu-ma pana in ultima clipa. Somnul asta a fost unu din cele mai dulci din viata mea, chiar daca a durat vreo 15 minute. Nu aveam nimic! M-a speriat oarecum diagnosticul si mi-a dat peste cap toate credintele: sunt pe moarte, sunt bolnava incurabil, nu o sa am un viitor, nu o sa-i pot oferi alui meu fericire, o sa fiu o povara, nu o sa cunoscniciodata bucuria e a fi parinte... Toate cele petrecute atunci nu aveau niciun nume, desi azi le vad clare ca lumina zilei. Mi-am prmit calmante, portie zilnica, pe care le luam numai daca simteam ca ceva o sa ma agite mult, dar in general am refuzat. Si am trecut peste, m-am normalizat din nou, m-am mintit, m-am prefacut, am ignorat.

Poate ca o sa mai povestesc si alta data.

eu te-as intreba ce anume determina dorinta asta a ta, ba chiar as zice NEVOIA de a fi pe plac celor apropiati, de a nu-i impovara, de a fi perfecta pentru ei. te temi de respingere daca iti arati slabiciunea? te temi ca nu esti suficient de buna pentru ei? ca nu te vor mai iubi? ca ii dezamagesti? au ei oare asteptari atat de mari de la tine? esti tu datoare sa-i binedispui, sa-i distrezi, sa pari mereu perfecta inaintea lor?
ce se intampla daca n-o mai faci?
hai sa incercam sa proiectam o imagine apocaliptica a consecintelor, asta pentru ca reactia ta fireasca se circumscrie acestui mod de a gandi, cel putin in prima faza. vei fi respinsa, ti se va reprosa ca esti o povara, ca esti nedemna de dragostea lor, incapabila sa-i faci fericiti. apoi... apoi ce? apropiatii tai iti vor intoarce spatele vrand sa uite ca te-au cunoscut vreodata.
recunosti, vezi acum ca este o imagine deformata? asta desi sunt sigura ca asta ar fi inlantuirea de ganduri care ti-ar trece prin cap in primul rand. imaginea care ti-ar cauza suferinta, durere, spaima, imagine care te-ar impinge mai mult in cercul vicios al supararii si al anxietatii. faptul ca tu anticipezi niste fapte sau niste consecinte pe care nu poti sa le prevezi, ele nedepinzand de tine, iti cauzeaza enorm de mult rau! si aici iti voi arata legatura care exista intre cele expuse de mine mai sus si povestea cu cainele. exact ca in povestea de mai sus, te simti nedemna de dragostea neconditionata pe care acesta ti-o arata, de faptul ca el (ea) accepta aceasta relatie asa cum este, ca te accepta pe tine cu bune si rele, cu sau fara chef de plimbare sau de mangaiat. si te autoculpabilizezi in legatura cu reactiile tale desi cainele nu arata nicicum ca ar fi deranjat de comportamentul tau. proiectezi deci propriile ganduri asupra lui, presupui (ba chiar afirmi cu tarie) ca el e nemultumit, ca nu esti suficient de buna, etc. asta desi el e multumit si te accepta, ba chiar te iubeste mult si te "intelege".
apoi povestea cu ursul, semnificativa si ea pentru modul in care gandesti si percepi realitatea. e un fapt dat, ceva ce tu nu poti schimba, o realitate careia nu-i apartii si care nu-ti apartine. si totusi tu pui suflet in ea, o intorci pe toate partile, o judeci, empatizezi excesiv si iti cauzezi singura suferinta. sigur ca e un fapt regretabil, nu neaga nimeni. pe de alta parte, si cred ca ti-am mai spus asta, in lume mor oameni nevinovati impuscati, chinuiti, lapidati, vioolati si talhariti, se moare de foame, de ura, in razboaie, pe strazi, se moare in chinuri in fiecare minut. exista nedreptate si ura si rau peste tot. dar noi nu putem, nu avem voie sa ne incarcam cu raul asta, sa-l absorbim si sa-l lasam sa se hraneasca din sufletul nostru!
faptul ca ne revoltam impotriva nedreptatii, ca empatizam cu victimele si condamnam vehement astfel de fapte ar trebui sa faca parte din normalitate. Arata ca avem suflet, nu doar creier, si ca-l si folosim. dar atat! Pentur ca altfel e ca si cum ai cauta suferinta si durerea cu lumanarea, ca si cum ai avea nevoie de ele ca sa traiesti. ori asta, sunt sigura, se poate schimba in primul rand prin autoanaliza.

Ma simt groaznic de 2 saptamani de cand m-am despartit de prietenul meu dupa o relatie de 2 ani jum.Mereu pic pe pe ganduri,raman blocata,nu ma pot concentra la nimic,imi vine sa plang din orice si oricat imi doresc sa nu ma mai gandesc si sa depasesc etapa aceasta nu reusesc,am ajuns sa-l visez si noaptea.In trecut am mai avut parte de o dezamagire din partea unui fost prieten,insa in acesta imi pusesem toate sperantele mele,increderea...Am intrat intr-o stare de depresie din care parca nu reusesc sa ies...

stiti vreo metoda, concreta, pentru a nu mai aduna sentimente negative pentru o persoana care iti face rau voit? da, am inteles ca sentimentele negative fac rau doar celui care le nutreste. insa... cum sa nu mai pun la suflet?
sa-ti imaginezi ca il calca trenul?
sa tiparesti poza cu acea persoana si sa dai cu tinte in ea? hmmm...neah...
sa dai intr-un sac de box cu ura?   idei?

insasi clarificarea in minte a faptului ca frustrarea asta e inutila ar trebui sa fie suficienta? cum procedeaza oamenii care reusesc, voit sau natural, sa nu puna la suflet rautatile celorlalti?

Ultima oara a fost editat de jeannie (2012-05-30 16:13:36)

heimdall a scris:

eu as zice ca, dimpotriva, lucrurile astea de care zici tu doar concentreaza energia negativa, in loc sa o risipeasca
pur si simplu sa nu te mai gandesti la respectiva persoana

exact. in plus, o eviti pe cat posibil, eviti discutiile cu ea...

profesorii de care depinde daca reusesc sau nu sa imi termin facultatea. stiu ca veti spune ca depinde de mine. iar eu voi intreba cum sa fiu zen.

Alinda(sau pur si simplu un monolog), iti raspund azi, ca ieri am avut o stare mult prea urata, dar e ok daca nu mai ai chef tu sau altii de citit baliverne depresive. Ceea ce ai spus tu m-a emotionat si totodata lasat cu un gust amar. Sunt mai mult? gandurile ma fac ceea ce sunt, o companie groaznic de suportat pana si pentru mine. Datorita gandurilor mele sunt fie un partener in discutie grozav de dificil si neplacut de suportat, fie o persoana prefacuta, cu ras si zambete fortate.

Ca sunt partenera cuiva, da. Dar ce partenera sunt? oare sunt una buna? oare ofer ceva bun cuiva, daca eu insami nu sunt in stare sa-mi ofer mie in primul rand? Cum sa eman armonie, caldura, suport, prietenie, bucurie, incurajare cand datorita gandurilor mele sunt rece, pierduta, tensionata, neprietenoasa, respingatoare!? Oare e asa cum spui tu cu gandurile? cred ca esti in mare parte gandurile tale... in conformitate cu ele emani ce emani, in conformitate cu ele se formeaza sentimentele, emotiile.

As vrea sa spun ca da, cred in calitatile mele ca persoana, ca individ, dar nu numai ca nu cred, nu le gasesc, nu le vad. Si i-am spus psih. ca nu o sa mai aduc contra-argumente pentru ceva bun, dar nu pot sa ma abtin. Inteligenta? o persoana inteligenta traieste cum traiesti tu. O persoana inteligenta e realista si rationala in primul rand, prea putin aflata intr-o groapa ca asta in care ma aflu eu din cauza slabiciunilor mele. Daca as fi inteligenta in clipa de fata as avea o suta de solutii gasite pentr a iesi de aici.
In cei dragi, pana cand sa mai caut sprijin? Pana cand sa-i impovarez, pana cand sa ma mai simt vinovata ca tristetea mea le cauzeaza suferinta?

Referitor la urs , eu nu pot sa nu-mi sutin in continuare parerea. Si ai dreptate ca ma implic emotional in multe, povesti ale oamenilor, ale animalelor si ale naturii in general. Dar idee e iar nu ca ma implic, dar cum se face sa nu ma mai implic. Am renuntat de foarte mult timp la televizor, dar nu cred ca e o solutie. Nu stiu, sunt unele lucruri inacceptabile si nu m-as obisnui niciodata cu ele, nu as putea deveni imuna la ele oricat m-as autoeduca. E sufletul... nu stiu, iar am impresia ca nu-s normala.

Citesc ce am scris si vad ca am iar o cadere in cadere. Nu ma bagati in seama, revin cand sunt capabila sa-mi fac iar un plan de lupta ca in fond topicul asta al meu l-am intitulat "Dealing wih...", adica "Dealing...", nu "Cum sunt eu deprimata".

Ps: Alinda, merci. Inca recitesc mesajele tale. E surprinzator cum unii te ajuta dezinteresat. Spune multe despre tine.
Te pup!

Alinda, am preferat sa astept pana azi ca sa-ti raspund, ca ieri am fost rau. Nici nu mai vedeam bine literele, am plans, am disperat, am fost anxioasa- tot tacamul si cu toate ca am impresia ca viata mea va fi mereu asa si numai asa, o criza permanenta de anxietate, panica si depresie, uite ca m-am trezit asta dimineata, ceva ma trage inainte cu sau fara voie.

2. Da, m-am gandit azi, cam pe la 6 mi-a venit punctul asta in minte si abia atunci am inteles. De exemplu eu ma gandeam ca e ridicol sa caut un psiholog, ca platesc un "prieten", clar nu o sa ma ajute cu nimic, e in van, asa sunt eu, nu o sa fiu niciodata altfel si tot tacamul de negativitate si totusi l-am cautat probail pentru ca aveam un sentiment ca o sa-mi aduca macar putina siguranta, aveam sentimentul ca trebuie sa ma agat de asta, cu toata avalansade ganduri negative. Da, inteleg acum ce vrei sa spui ca suntem si altceva in afara de gandurile, tristetile, anxietatile etc. noastre. Cu toate ca in ganduri sunt rece ca gheata si traiesc in negura, inca pot sa-mi tin sotul de mana, sa-l mangai, ori asta e caldura.

3. Din nou ai citit bine in mine. Autoculpabilizarea a fost culpabilizare la un moement dat, adica in momentul cel mai critic al formarii mele ca persoana, undeva intre copilarie si adolescenta(cand incepusera si atacurile de panica, negura si as vrea sa pot spune...alte lucruri foarte grave pe care le-am facut impotriva mea). Am avut tenta asta de a ma simti prost cu mine, dar cei din jurul meu, pesoanele cele mai importante atunci, nu au stiut sa o indrepte, ci m-au acuzat de ciudatenie, mi-au reprosat ca nu pot sa fiu "normala" si mi-au aratat uneori prin ignorare zile la rand, alteori prin felul de a se comporta ca starea mea e greu de suportat pentru ei, e enervanta si inacceptabila. De atunci m-am imprietenit cu prefacatoria si am fost cum trebuia sa fiu pentru ei, ca sa nu le mai cauzez suferinta, tristete, dificultate. Nu acuz pe nimeni, unii oameni prea sensibili nu stiu, nu au ceea ce trebuie pentru a face fata unor provocari, pentru a face fata unei situatii mai putin lacute. La fel e si acum.

4. As vrea sa cred ca pot invata, ca ma pot schimba, ca viata mea la un moment dat o sa fie ceva mai mult decat "chestia" asta geu de dus, dificil de inteles. Cand te ganesti ca tot ce imi doresc e sa simt odata, dupa atatia ani, putina acceptare din partea mea, sa se termine odata cu luptele astea intre mine, o eu fauta din si pentru altii si mine, o eu asa cum tind si tanjesc sa fiu. Daca as fi undeva in salbaticie, fara normele astea sociale absurde, fara x si y pe care sunt datoare sa-i dadacesc si sa le ofer confort, din iubire, as putea fi eu mai simplu. Asa vorbesc despre mine, cea la a tind si cu primul telefon pot sa rad, desi plang.

5. Da, dar nu pot sa-mi scot sufletul din joc. Vad ca pe langa faptul ca sunt ganduri, da, sunt suflet. Care din doua sau toate doua sunt defecte? Ursul nostru faimos, saracul, nu facuse nimic rau. El simplu era ceea ce i-a fost dat sa fie si omul? i-a invadat teritoriul fiind constient ca e in pericol de moarte, provocandu-l zi dupa zi, an dupa an pana cand, cu toata parerea de rau spun, a primit ceea ce a fost natural sa se intample. De ce au omorat ursul, care nici nu se poate proteja impotriva armelor? Nu, pur si simplu e nenatural sa raman neutra.

referitor la Ps, si mie imi face placere sa discut, sa scriu mai ales, chiar daca uneori vorbesc de una singura. Nu o sa incerc sa mai aduc vreun contra-argument la calitatile pe care le vezi in mine, ci o sa ma bucur ca las impresia asta, desi ma mananca degetele sa te contrazic. O sa-ti spun in schimb ca de doua sau chiar trei saptamani am sarcina dificila de a-mi descoperi 10 calitati pentru terapie si sunt inca la 3, care in mare parte sunt referitoare la mine ca partene, prea putin ca individ. Dar azi, din discutiile noastre am tras concluzia ca ai dreptate, ma lupt. M-am luptat de cand aveam 14-16-18-19-20, toate lupte ca naiba de grele. E o calitate pe care nicio negativitate nu mi-o poate anula. Pana si in depresie ma lupt, nu stau sa-mi plang de mila. Bun, in mare parte...
Mi-a facut bine sa vorbim.

Si inca o zi.

Sedinta a inceput cu o coala alba de hartie, care in 50 de minute s-a innegrit complet. Sunt imposibila si clar fara de vindecare, cred ca nimeni si nimic nu ma mai poate ajuta.
Nu stiu cum sa fac sa scap de disperare, sa nu ma mai gandesc la un viitor sumbru. Cum sa fac sa nu-mi inchipui viata o constanta a acestei stari. Daca ar fi sa descriu simplu: am impresia ca fac o depresie din cauza depresiei. Cred ca e vorba de Catch-ul ala 22, cand din cauza ca esti deprimat si lipsit de chef, energie and Co. te adancesti si mai mult. Cercul asta blestemat de vicios.

A trecut o saptamana in care nu am facut nimic altceva decat sa astept. Nu stiu ce astept...

Mi-am lasat jurnalul, mi-am lasat agenda de things to do, mi-am lasat planurile minuscule, miscarea, ingrijirea, tot. O iau din nou de la 0 progres.

Tema de casa:
-sa citesc, habar n-am de unde sa-mi gasesc rabdare si astampar, concentrare pt. asa ceva
-sa reiau agenda "things to do", lista zilnic...
-sa-mi propun mici sarcini care sa fie strict pentru "deliciul" si placerea mea. !????!??(complet blank)