Psihologia copilului - de la perioada prenatala la marea copilarie-34

flower, buna intrebare referitor la cum trebuie "prezentati" bunicii dezinteresati. m-am gandit putin la cum mi-as dori sa se fi intamplat si mi-am dat seama ca maica-mea putea foarte bine sa nu-mi spuna nimic pt ca eu nu intrebam de bunica-mea. desi vecinii mei, in proportie de 80%, erau bunici ce ieseau cu nepotii pe afara, nu am simtit vreo lipsa ca eu ii aveam doar pe parinti. si, daca cumva intrebam de bunica, as fi preferat un raspuns ceva de genul "bunica este ocupata pt ca lucreaza (adevarat) si dupa ce termina serviciul e foarte obosita + ca sta si departe de noi (iar adevarat), are o varsta si ii este greu sa mearga atat de mult pana aici". cred ca mi-ar fi fost mai bine sa aud varianta asta decat "a trecut bunica-ta prin fata blocului, o vecina i-a spus ca esti afara, te joci, iar ea a zis ca te-a vazut, dar nu vine la tine pt ca esti murdara".

legat de "parintii vor intr-un fel, bunicii in altul", chiar am citit ieri ca trebuie mare atentie la chestia asta. bunicii vor aproape mereu sa intervina si sa ii creasca pe copii altfel decat vor parintii acestora. ori sunt mult prea indulgenti si fac toate poftele nepotilor, ori sunt exagerat de grijulii si dau enspe mii de sfaturi pana simti ca o iei razna. si da, copilul este cel mai afectat. pt ca nu stie cum e bine, nu stie cine are dreptate. iar asta duce, de fiecare data, la subminarea autoritatii uneia dintre parti pt ca, pana la urma, copilul trebuie sa asculte de cineva, trebuie sa creada ori in parinti, ori in bunici. in situatia asta, confuzia, anxietatea copilului este normala.

daca imi permiti, katami, eu te-as sfatui sa nu incetezi sa-l duci pe cris la bunicii lui, chiar daca e vorba de o perioada scurta. cred ca ar fi si mai confuz daca, dintr-o data, nu ar mai vedea persoanele, locul in care a stat mult timp. si-ar da seama ca ceva s-a intamplat, dar nu ar sti ce. deci eu as continua sa-l duc la bunici, dar nu l-as lasa singur cu ei. sau as incerca sa am o discutie serioasa cu ei, sa le spun ca polemicile pe care le aveti afecteaza destul de mult baiatul - ceea ce este opusul a ceea ce vreti si tu si parintii tai.

intrebare/nedumerire/tema de reflectie, cum vreti sa-i spuneti : am citit ceva intr-o carte si total opusul in alta si-s confuza pana peste masura. e legat de homosexualitate. intr-o parte am citit ca, in timpul sarcinii, se intampla ceva, un exces parca de un anumit hormon si, din cauza asta, copilul se naste homosexual. in cealalta carte am citit fix opusul: copiii devin homosexuali din cauza educatiei gresite primite. si aici spunea ca nu e bine (iar opusul a ceea ce citisem in alta parte) sa lasi baiatul sa se joace cu papusi si fetele cu jucarii de baieti. ca, printre altele, asa isi dezvolta tendinta homosexuala. in cealalta carte citisem ca, tocmai, nu e bine sa il ingradesti pe copil. daca e baiat, dar vrea sa se joace cu papusa trebuie lasat.

eu pe cine sa cred?

uitasem: si de faza cu imbracatul baiatului in rochii zicea ca nu e bine

E un subiect delicat asta cu homosexualitatea. Nu cred ca are nimeni un raspuns clar de ce unii sunt asa si unii nu, dar parerea mea e ca trebuie sa fie tare frustrant sa nu te poti exprima liber in felul tau si ca multi si-au distrus vietile din cauza asta. Nu pot spune nimic despre joaca baietilor cu papusi, dar eu va asigur ca pana prin cls a 4-a cand am devenit foarte influentata de colegele de scoala, eu nu ma jucam cu papusi. Cu masinute, pistoale, orice facea zgomot sau ceva. Papusile alea nu faceau nimic ( cel mult dadeau ochii peste cap ) ...si uite ca nu am avut ganduri gay niciodata. Baietoasa da, dar altfel nu

Ce vroiam eu sa scriu cand am citit cele de mai sus, are oarecum legatura cu ce a povestit Kata.

Ieri am iesit cu Ili in parculetul din fata blocului. Am dat-o jos din wt, a cercetat ea tot parcul si apoi s-a urcat pe o platforma cu tobogan si alte jucarii. Eu am stat in spatele ei. Cand a ajuns sus, s-a dus direct la tobogan, am ajutat-o sa se aseze, am coborat si am prins-o cand s-a dat. Nu am grabit-o, am lasat-o sa-si dea drumul cand s-a simtit prgatita. Azi dimineata ii povesteam mamei la telefon, mandra de fata mea, ea ii spune si lu' tata si-l aud cum comenta ca e vina mea ca o las, ca asa capata incredere in ea si se mai suie si mai face si daca scapa de sub supravegherea mea si se urca iar si cade si ....etc.
Mi-a picat extrem de prost toata faza. In primul rand ca a zis ca o sa capete incredere in ea si va face din nou si in al doilea rand ca a comentat de parentingul meu.

Am mai stat sa ma calmez inainte sa scriu si va intreb. Am exagerat ca am lasat-o, ba chiar incurajat-o sa se urce? Mai mult decat atat am fost mandra si sunt si in continuare mandra de ea cand exploreaza ceva, cand descopera. cand se chinuie sa faca singura si nu cere ajutor. Sunt deplasata sau nu? Voi ce ziceti?

Nu, eu sunt convinsa ca fac bine. dar o urma de indoiala tot a aparut.

Tata mereu a fost cu grija sa nu se intample ceva. Si daca atunci cand am crescut eu, mama era cea panicoasa, acum vad ca e randul lui tata. Am avut mai multe discutii cu el ca nu era de acord ca eu o las pe Ili sa face ce vrea si sa mearga pe unde vrea. Daca era dupa el o tineam doar in tarc si nu o lasam pe covor, nu o lasam sa mearga de-a busilea, n-o lasam sa mearga asa de mica in picioare, si multe alte chestii. De parca o puteam opri eu sa mearga. AI mei m-au tinut pe mine in tarc pana nu mai aveam loc in el. El ma sfatuia s-o tin pe fata acolo ca e cel mai bine protejata, s-o invat sa se joace singura si s-o las acolo. Chestii cu care eu nu sunt de acord.

Ca sa nu mai spun ca toata viata, cand am vrut sa fac ceva, mi-au taiat mereu aripile spunandu-mi ca nu sunt in stare si ca decat sa am o nereusita mai bine nu incerc. Repet, eu nu vreau sa procedez asa cu copilul meu. Vreau sa-i dau incredere in sine si s-o sustin in ceea ce vrea sa faca, indiferent daca eu cred ca e ok sau nu ( ma rog, in limite rezonabile )

2 conceptii diferite: cand copilul plange, trebuie mers la el, verificat sa fie in regula (sa nu-i fie foame, sete, frig, cald, sa fie curat) si, in niciun caz, nu trebuie lasat singur pana nu se linisteste sau, mai rau, sa-l lasi sa planga fara sa mergi la el - prima opinie.

a doua: daca de fiecare data stam cu copilul pana se opreste din plans sau il luam in brate pt a-l calma, el nu va invata niciodata sa-si poarte singur de grija. va sti ca e mereu cineva care sa vina atunci cand are nevoie.

ce parere aveti? eu sincer cam oscilez. 80% sunt de acord cu prima. adica nu stiu cum as putea sa las copilu' sa planga si eu sa stau linistita la tv gandindu-ma ca-l invat sa fie dependent daca merg la el de fiecare data. da' parca nici a doua nu spune prostii...

mi-a povestit maica-mea ca s-a intamplat o data sa fiu la mine in patut si sa incep sa plang. ea avea treaba si nu a venit deloc la mine. cand a facut-o a vazut ca nu mai eram in aceeasi pozitie in care ma lasase. de la atata plans ma rasucisem in patut. nu mi se pare tocmai in regula

si inca ceva: am aflat de curand de la un workshop la care am participat: daca nu ti se raspunde nevoilor de atentie, afectiune cand esti mic dezvolti "rana de abandon" care, la maturitate, se traduce prin "om depedent de cei din jur" - deci exact opusul a ceea ce doresti sa realizezi daca urmezi a doua conceptie...

Ultima oara a fost editat de april sunset (2012-05-25 15:25:27)

stiu ce incredere are pt ca eu sunt "omuletu'" ala in urma participarii la training mi-am dat seama de asta. am rana de abandon provocata de ambii parinti si, da, sunt dependenta de cei din jur, n-am incredere in fortele proprii, am nevoie de confirmarea celorlalti. ma mentin la suprafata si fara ea, dar cand o primesc creste fantastic increderea in mine. deci asta e: increderea in fortele proprii depinde de ce spun cei din jur. nu-mi place situatia, dar nu prea vad cum pot vindeca "rana" asta inradacinata din copilarie.

am avut o perioada in care i-am invinovatit pe ai mei pt asta, dar acum stiu ca, evident, nu au facut-o pentru a-mi provoca rau, ci pt ca, la randul lor, au propriile lor rani. m-au crescut in functie de felul in care s-au dezvoltat ei, dezvoltare ce a tinut, in primul rand, de modul in care au fost crescuti. efectiv e un cerc vicios, daca ii pot spune asa. daca nu te interesezi, nu studiezi nu ai cum sa-ti dai seama ca gresesti. si tu crezi ca esti un parinte bun (mi-au spus-o pana la epuizare) cand de fapt comiti niste greseli enorme.

daca in primul an consideram ca cine vrea sa fie parinte ar trebui sa citeasca niste carti de psihologie a copilului, acum zic ca n-ai voie, nu iti poti permite sa fii parinte fara sa ai minimum de cunostinte despre ce presupune o educatie sanatoasa a celui mic!

poate suna aiurea si ce zic eu... dar e musai sa plecati? amandoi deodata? daca da, atunci... NU e prea mic pt explicatii!! nici nou nascutii nu-s vorbit si iar vorbit, NU plecat pe ascuns, plecat si asigurat copilul ca totul va fi bine, ca veniti... totul DIN TIMP. plecat azi 20 min (sa vada RAPID ca va tineti promisiunea si va intoarceti), maine 30, poimaine 1 h etc, pe masura e el accepta, isi va dezvolta si comportamentul de asteptare (va avea nspe experiente in care voi ii promiteti si va si intoarceti, de unde va face conexiunea ca DE FIECARE DATA cand ii promiteti, va veti intoarce. dar asta ia timp).

plecatul pe furis e cel mai rau lucru pe care il poti face, el mereu va trai cu frica de a nu "disparea" tu, de a "nu face el ceva gresit ca tu sa dispari" etc.

si mai conteaza si calitatea relatiei cu bunicii... daca il lasi cu ei, parte din atasamentul fata de voi trebuie transferat (bland, in timp, cu rabdare din partea tuturor) asupra lor....

pe cris cam pe la aceeasi varsta am inceput sa-l lasam cu bunicii (bine, cu orele, nu zilele)... si a mers totul lin, dar exact cum iti spun. Nu a plans niciodata dupa mine... ba din contra, il luam greu inapoi